Adaptarea culturală - din 3 Iunie 2009
În actuala eră a globalizării, un număr din ce în ce mai mare de indivizi se deplasează înafara şi revin înăuntrul spaţiului cultural de origine, aceste migraţii punându-şi amprenta asupra indivizilor care sunt aculturaţi (Heine & Lehman, 2004) sau re-aculturaţi, în cazul în care pendulează între ţara de origine şi o ţară gazdă (Onwumechili, Nwosu, Jackson II & James-Hughes, 2003).
Adaptarea la o cultură diferită de cea de origine este o sarcină de dezvoltare pentru tot mai mulţi adulţi. Migraţiile contemporane pot lua forme multiple, în funcţie de intervalul de timp petrecut în noul spaţiu cultural: a) termen scurt – turism (se estimează că în 2010 se vor înregistra aproximativ 940 de milioane de călătorii pe an; b) termen mediu – studiu, activităţi comerciale, joburi în companii multinaţionale, munci sezoniere; în acest caz se vorbeşte despre aşa-numiţii sojourners; c) termen lung – în cazul celor care au obţinut rezidenţă permanentă.
Iniţial, a fost propusă sintagma „şoc cultural” (Oberg, 1960) pentru a descrie contactul cultural dintre membrii unor culturi diferite, mai precis experienţele unui „străin” la intrarea într-un nou mediu cultural. Pornind de la un studiu al lui Lysgaard (1955) focalizat pe procesul de adaptare la mediul SUA al unor bursieri norvegieni Fulbright, s-a conturat ideea că, după o perioadă de entuziasm şi euforie, de trăire a „aventurii”, de „lună de miere” cu noul mediu sociocultural, se instalează o criză de adaptare, cauzată de dificultatea individului de a se integra în grupurile ţării-gazdă, şi de a stabili relaţii personale intime, ceea ce duce la dezvoltarea unor sentimente de singurătate şi „dor de casă”. Această a doua fază a fost numită „şoc cultural”. Abia după cel puţin 6 luni această criză se rezolvă şi are loc o veritabilă ajustare la noua cultură.
Abordări ulterioare (Wad, Bochner & Furnham, 2001, Bochner, 2003) au sugerat că termenul de „şoc” cultural este impropriu, fiind o etichetă de tip „clinic” ataşată unui proces de adaptare activă, care se desfăşoară la multiple niveluri – cognitiv, comportamental şi emoţional, - şi care depinde deopotrivă de factori individuali şi sociali.
În ceea ce priveşte procesul adaptării culturale, Oberg (1960) sugerează că acesta ar parcurge un traseu în formă de U, cu patru stadii distincte: „lună de miere”, criză, rezolvarea crizei, şi ajustare propriu-zisă. Dacă din punctul de vedere al lui Oberg „luna de miere” durează câteva săptămâni, studii ulterioare realizate de Ward & Kennedy (1996), Ward, Okura, Kennedy & Kojima (1998) par să infirme această idee, sugerând că perioada critică se instalează de la bun început, acoperind primele 4-6 luni de viaţă în noua cultură.
Luând în considerare mai ales cazul celor care migrează pe termen scurt, Gullahorn & Gullahorn (1963) au propus un un traseu în formă de W, considerând că aceeaşi succesiune de etape se repetă şi la întoarcerea acasă, când individul este nevoit sa se reacomodeze la cultura de origine.
Studii recente atrag însă atenţia asupra faptului că procesul de adaptare culturală este mult mai complex decât postulează aceste curbe în formă de U sau W, putând fi mult mai acurat descris, de exemplu, prin modele dinamice (Haslberger, 2005).
Emigrarea şi adaptarea culturală
Adaptarea la noua cultură, mai ales în cazul celor care obţin rezidenţă permanentă, presupune în mod particular o serie de schimbări majore, urmate de un interval de relativă stabilitate, de intrare în rutine şi aşezare. Procesul de construcţie a unei noi identităţi este oarecum similar cu cel parcurs de individ la ieşirea din adolescenţă şi intrarea în viaţa adultă (Schrauf & Rubin, 1998). După unele studii, noua identitate este ancorată inclusiv lingvistic; de exemplu, Marian & Neisser (1997) au arătat că memoria autobiografică a unor studenţi bilingvi ruso-englezi, emigranţi în SUA, a fost activată diferenţiat, în funcţie de contextul lingvistic: amorsele în limba rusă au dus la apariţia unor amintiri mai timpurii, şi a unor evenimente petrecute în Rusia, iar cele în limba engleză au amorsat amintiri mai târzii, corespunzătoare unor evenimente petrecute în SUA.
Studiind memoria autobiografică a unor adulţi (61-69 ani) de origine hispanică, imigranţi în SUA între 20-35 ani, Schrauf & Rubin (1998) au constatat o creştere a numărului amintirilor acestora din perioada în care a avut loc emigrarea şi aşezarea/ ajustarea la noua cultură. Curba normală a reamintirii presupune ca intervalul 10-30 ani să fie cel critic pentru actualizarea majorităţii informaţiilor de ordin autobiografic (reminiscence bump). Dar, în cazul celor care au emigrat la 34-35 ani, un număr mult mai mare de informaţii autobiografice corespund intervalului de timp proxim stabilirii şi adaptării la noua cultură.
O problemă încă deschisă este cea a existenţei unei posibile perioade sensibile pentru învăţarea culturală (Heine & Lehman, 2004). De esemplu, un studiu realizat de Minoura (1992) pe emigranţi japonezi stabiliţi în SUA sugerează că un astfel de interval critic ar putea fi cel al vârstei de 9-15 ani: persoanele născute în Japonia dar care au emigrat înainte de 9 ani s-au dovedit a fi puternic americanizate şi distante faţă de moştenirea culturală de origine; persoanele care au emigrat după 15 ani au întâmpinat dificultăţi în îmbrăţişarea noii culturi, mai ales din punctul de vedere al experienţei emoţionale. Doar cei care au emigrat în intervalul 9-15 ani s-au dovedit a-şi păstra sensibilitatea culturală pentru ambele culturi.
După Bochner (2003), adaptarea la o nouă cultură este un proces dinamic, care se desfăşoară la nivelul unor multiple dimensiuni:
emoţională – presupune experienţierea unor emoţii negative, precum confuzie, neajutorare, anxietate, „dor de casă”, „doliu”, stimă de sine scăzută, dar şi a unor emoţii pozitive;
comportamentală – implică prezenţa unor abilităţi sociale instrumentale (de navigare în noul mediu – de ex., la cumpărături), de interacţiune (solicitare de indicaţii), relaţionare (stabilirea unor relaţii de prietenie cu indivizi din noua cultură) şi lingvistice;
cognitivă – adaptarea este facilitată de prezenţa interesului pentru alte culturi, a toleranţei faţă de diferenţele culturale, a atitudinii pozitive faţă de un mediu cultural nou, nefamiliar. Identitatea etnică este o componentă esenţială la nivelul acestei dimensiuni; se consideră astfel că există: a) indivizi monoculturali, care fie resping cultura de origine şi o îmbrăţişează pe cea nouă, pierzîndu-şi identitatea etnică originară, fie resping cultura ţării gazdă şi exagerează cultura primară, ceea ce duce la naţionalism/rasism; b) indivizi marginali, care oscilează între cele două culturi, ceea ce generează la nivel individual conflict şi confuzie a identităţii; şi c) indivizi biculturali, care sintetizează, integrează ambele culturi, acest proces având ca rezultat dezvoltarea personală.
S-a încercat şi identificarea predictorilor adaptării socioculturale în cazul emigranţilor. Astfel, s-ar părea că următoarele variabile prezic o ajustare cu succes la noua cultură: nivelul de educaţie, venitul, statutul socioeconomi, genul - femeile au adesea mai puţine oportunităţi de a învăţa despre noua cultură, mai ales daca rolul asignat lor de către cultura de origine este acela de soţie şi mamă casnică, responsabilă pentru conservarea tradiţiei; alte studii sugerează că, dimpotrivă, bărbaţii sunt cei cu probleme de adaptare mai numeroase, întrucât ei sunt mai responsabili de relaţiile cu ţara gazdă, la locul de muncă sau la nivelul instituţiilor publice – şi suportul social.
Alţi factori care constrâng adaptarea cu succes sunt legaţi de cantitatea şi calitatea relaţiilor cu ţara/cultura gazdă (Van Oudenhoven, Ward & Masgoret, 2006). Mai ales studiile realizate în cazul adaptării pe termen mediu la o nouă cultură (sojourners) sugerează importanţa diferenţelor culturale percepute sau mai precis a distanţei culturale – discrepanţa percepută între cultura de origine şi cultura gazdă. Distanţa culturală percepută este amplificată de prezenţa unor seturi de valori fundamentale diferite în cele două culturi.
În plus, Zlobina, Basabe, Paez & Furnham (2006) arată, în cazul a cinci grupuri etnoculturale de emigranţi, cu vârste cuprinse între 16 şi 57 ani, că cei mai puternici predictori ai adaptării socioculturale sunt durata rezidenţei în noua cultură, statutul emigrantului (legal sau nu), şi discriminarea percepută.
Dintre factorii individuali care prezic adaptarea culturală, Nevo & Chawarski (1997) invocă inteligenţa practică, definită de Sternberg & Wagner (1993) drept capacitatea de a rezolva probleme în viaţa de fiecare zi. Savicki et al. (2004) sugerează, pe baza Intercultural Adjustment Potential Scale (Matsumoto et al., 2001), că dimensiunile cheie ar fi: capacitatea de autoreglare emoţională – controlul impulsivităţii, al anxietăţii şi al furiei în faţa unor experienţe din noua cultură, flexibilitatea - capacitatea de a genera noi răspunsuri, noi moduri de a gândi despre experienţele din noua cultură, deschiderea (openness) – căutarea unor noi experienţe, gândirea critică – capacitatea de a reflecta asupra experienţelor trăite în noua cultură pentru a le putea înţelege. Alte studii invocă toleranţa la ambiguitate, autoeficacitatea, automonitorizarea, asertivitatea, sau chiar dimensiuni temperamentale – extraversiune versus neuroticism.
Eşecul adaptării culturale se traduce prin incidenţa crescută a unor probleme de sănătate fizică sau mentală (de ex., depresie), mai ales la vârsta adultă de mijloc (va der Wurff et al., 2004).
Există un şoc cultural invers?
Reîntoarcerea în ţara de origine, în cazul celor care au petrecut o perioadă semnificativă de timp într-o altă cultură (sojourners) se asociază cu un spectru întreg de reacţii posibile. Dacă modelul propus de Gullahorn & Gullahorn (1963) postula cu necesitate prezenţa unei perioade critice la întoarcerea acasă (modelul W), datele din literatură indică faptul că unii indivizi pot să nu experienţieze nici un fel de efect negativ al reîntoarcerii, în vreme ce în cazul altora problemele pot să se menţină chiar timp de peste un an (anxietate, depresie, ostilitate, conflict de identitate culturală, dificultăţi interpersonale, probleme profesionale sau academice) şi ar necesita apelul la consiliere psihologică.
Fontaine (1996) sugerează care ar putea fi cauzele instalării unui asftel de „şoc al reîntoarcerii”. Pe de o parte, individul a acumulat noi experienţe, noi abilităţi, o nouă înţelegere a lumii, şi a dobândit chiar, în unele cazuri, o veritabilă nouă identitate. Pe de altă parte, viaţa de acasă nu a rămas pe loc, oamenii au crescut/au îmbătrânit, o serie de evenimente importante s-au petrecut şi în vieţile lor. Cei de acasă pot să nu fie interesaţi de experienţele celui care se reîntoarce, pot să îl „taxeze” pe acesta drept snob, privilegiat, „răsfăţat”, sau pot să aştepte ca el să „revină la normal” cât mai repede. Unii autori vorbesc despre aşa-numitul „sindrom al unchiului Charlie” (Cleveland, Mangone & Adams, 1960; Weaver, 1994) – reflectat de cuvintele unei persoane întoarse acasă:
„În oraşul meu natal, există mulţi oameni care nici nu îşi dau seama că pământul e rotund. Îmi amintesc, atunci când m-am întors de la Moscova, că mă întrebau cum a fost, dar înainte să spun ceva, au început să îmi povestească despre cum şi-a rupt braţul unchiul Charlie.”. Există, aşadar, o serie de expectanţe, care se dovedesc nerealiste, legate de reîntoarcerea acasă: ”Totul va fi la fel ca înainte”, „Totul va fi perfect”, „Pot să îmi reiau relaţiile de acolo de unde le-am lăsat”, „ Am aceleaşi nevoi şi scopuri ca înainte”, „Oamenii de acasă au mintea deschisă”, „Oamenii de acasă vor fi interesaţi de exprienţele mele”, „Cei de acasă vor recunoaşte şi vor aplauda dezvoltarea mea personală” (Fontaine, 1996). Revenirea psihologică în ţara de origine se încheie abia atunci când este rezolvată această „criză”, care, după cum arătam, poate avea o amplitudine variabilă de la un individ la altul.
Adaptarea la o cultură diferită de cea de origine este o sarcină de dezvoltare pentru tot mai mulţi adulţi. Migraţiile contemporane pot lua forme multiple, în funcţie de intervalul de timp petrecut în noul spaţiu cultural: a) termen scurt – turism (se estimează că în 2010 se vor înregistra aproximativ 940 de milioane de călătorii pe an; b) termen mediu – studiu, activităţi comerciale, joburi în companii multinaţionale, munci sezoniere; în acest caz se vorbeşte despre aşa-numiţii sojourners; c) termen lung – în cazul celor care au obţinut rezidenţă permanentă.
Iniţial, a fost propusă sintagma „şoc cultural” (Oberg, 1960) pentru a descrie contactul cultural dintre membrii unor culturi diferite, mai precis experienţele unui „străin” la intrarea într-un nou mediu cultural. Pornind de la un studiu al lui Lysgaard (1955) focalizat pe procesul de adaptare la mediul SUA al unor bursieri norvegieni Fulbright, s-a conturat ideea că, după o perioadă de entuziasm şi euforie, de trăire a „aventurii”, de „lună de miere” cu noul mediu sociocultural, se instalează o criză de adaptare, cauzată de dificultatea individului de a se integra în grupurile ţării-gazdă, şi de a stabili relaţii personale intime, ceea ce duce la dezvoltarea unor sentimente de singurătate şi „dor de casă”. Această a doua fază a fost numită „şoc cultural”. Abia după cel puţin 6 luni această criză se rezolvă şi are loc o veritabilă ajustare la noua cultură.
Abordări ulterioare (Wad, Bochner & Furnham, 2001, Bochner, 2003) au sugerat că termenul de „şoc” cultural este impropriu, fiind o etichetă de tip „clinic” ataşată unui proces de adaptare activă, care se desfăşoară la multiple niveluri – cognitiv, comportamental şi emoţional, - şi care depinde deopotrivă de factori individuali şi sociali.
În ceea ce priveşte procesul adaptării culturale, Oberg (1960) sugerează că acesta ar parcurge un traseu în formă de U, cu patru stadii distincte: „lună de miere”, criză, rezolvarea crizei, şi ajustare propriu-zisă. Dacă din punctul de vedere al lui Oberg „luna de miere” durează câteva săptămâni, studii ulterioare realizate de Ward & Kennedy (1996), Ward, Okura, Kennedy & Kojima (1998) par să infirme această idee, sugerând că perioada critică se instalează de la bun început, acoperind primele 4-6 luni de viaţă în noua cultură.
Luând în considerare mai ales cazul celor care migrează pe termen scurt, Gullahorn & Gullahorn (1963) au propus un un traseu în formă de W, considerând că aceeaşi succesiune de etape se repetă şi la întoarcerea acasă, când individul este nevoit sa se reacomodeze la cultura de origine.
Studii recente atrag însă atenţia asupra faptului că procesul de adaptare culturală este mult mai complex decât postulează aceste curbe în formă de U sau W, putând fi mult mai acurat descris, de exemplu, prin modele dinamice (Haslberger, 2005).
Emigrarea şi adaptarea culturală
Adaptarea la noua cultură, mai ales în cazul celor care obţin rezidenţă permanentă, presupune în mod particular o serie de schimbări majore, urmate de un interval de relativă stabilitate, de intrare în rutine şi aşezare. Procesul de construcţie a unei noi identităţi este oarecum similar cu cel parcurs de individ la ieşirea din adolescenţă şi intrarea în viaţa adultă (Schrauf & Rubin, 1998). După unele studii, noua identitate este ancorată inclusiv lingvistic; de exemplu, Marian & Neisser (1997) au arătat că memoria autobiografică a unor studenţi bilingvi ruso-englezi, emigranţi în SUA, a fost activată diferenţiat, în funcţie de contextul lingvistic: amorsele în limba rusă au dus la apariţia unor amintiri mai timpurii, şi a unor evenimente petrecute în Rusia, iar cele în limba engleză au amorsat amintiri mai târzii, corespunzătoare unor evenimente petrecute în SUA.
Studiind memoria autobiografică a unor adulţi (61-69 ani) de origine hispanică, imigranţi în SUA între 20-35 ani, Schrauf & Rubin (1998) au constatat o creştere a numărului amintirilor acestora din perioada în care a avut loc emigrarea şi aşezarea/ ajustarea la noua cultură. Curba normală a reamintirii presupune ca intervalul 10-30 ani să fie cel critic pentru actualizarea majorităţii informaţiilor de ordin autobiografic (reminiscence bump). Dar, în cazul celor care au emigrat la 34-35 ani, un număr mult mai mare de informaţii autobiografice corespund intervalului de timp proxim stabilirii şi adaptării la noua cultură.
O problemă încă deschisă este cea a existenţei unei posibile perioade sensibile pentru învăţarea culturală (Heine & Lehman, 2004). De esemplu, un studiu realizat de Minoura (1992) pe emigranţi japonezi stabiliţi în SUA sugerează că un astfel de interval critic ar putea fi cel al vârstei de 9-15 ani: persoanele născute în Japonia dar care au emigrat înainte de 9 ani s-au dovedit a fi puternic americanizate şi distante faţă de moştenirea culturală de origine; persoanele care au emigrat după 15 ani au întâmpinat dificultăţi în îmbrăţişarea noii culturi, mai ales din punctul de vedere al experienţei emoţionale. Doar cei care au emigrat în intervalul 9-15 ani s-au dovedit a-şi păstra sensibilitatea culturală pentru ambele culturi.
După Bochner (2003), adaptarea la o nouă cultură este un proces dinamic, care se desfăşoară la nivelul unor multiple dimensiuni:
emoţională – presupune experienţierea unor emoţii negative, precum confuzie, neajutorare, anxietate, „dor de casă”, „doliu”, stimă de sine scăzută, dar şi a unor emoţii pozitive;
comportamentală – implică prezenţa unor abilităţi sociale instrumentale (de navigare în noul mediu – de ex., la cumpărături), de interacţiune (solicitare de indicaţii), relaţionare (stabilirea unor relaţii de prietenie cu indivizi din noua cultură) şi lingvistice;
cognitivă – adaptarea este facilitată de prezenţa interesului pentru alte culturi, a toleranţei faţă de diferenţele culturale, a atitudinii pozitive faţă de un mediu cultural nou, nefamiliar. Identitatea etnică este o componentă esenţială la nivelul acestei dimensiuni; se consideră astfel că există: a) indivizi monoculturali, care fie resping cultura de origine şi o îmbrăţişează pe cea nouă, pierzîndu-şi identitatea etnică originară, fie resping cultura ţării gazdă şi exagerează cultura primară, ceea ce duce la naţionalism/rasism; b) indivizi marginali, care oscilează între cele două culturi, ceea ce generează la nivel individual conflict şi confuzie a identităţii; şi c) indivizi biculturali, care sintetizează, integrează ambele culturi, acest proces având ca rezultat dezvoltarea personală.
S-a încercat şi identificarea predictorilor adaptării socioculturale în cazul emigranţilor. Astfel, s-ar părea că următoarele variabile prezic o ajustare cu succes la noua cultură: nivelul de educaţie, venitul, statutul socioeconomi, genul - femeile au adesea mai puţine oportunităţi de a învăţa despre noua cultură, mai ales daca rolul asignat lor de către cultura de origine este acela de soţie şi mamă casnică, responsabilă pentru conservarea tradiţiei; alte studii sugerează că, dimpotrivă, bărbaţii sunt cei cu probleme de adaptare mai numeroase, întrucât ei sunt mai responsabili de relaţiile cu ţara gazdă, la locul de muncă sau la nivelul instituţiilor publice – şi suportul social.
Alţi factori care constrâng adaptarea cu succes sunt legaţi de cantitatea şi calitatea relaţiilor cu ţara/cultura gazdă (Van Oudenhoven, Ward & Masgoret, 2006). Mai ales studiile realizate în cazul adaptării pe termen mediu la o nouă cultură (sojourners) sugerează importanţa diferenţelor culturale percepute sau mai precis a distanţei culturale – discrepanţa percepută între cultura de origine şi cultura gazdă. Distanţa culturală percepută este amplificată de prezenţa unor seturi de valori fundamentale diferite în cele două culturi.
În plus, Zlobina, Basabe, Paez & Furnham (2006) arată, în cazul a cinci grupuri etnoculturale de emigranţi, cu vârste cuprinse între 16 şi 57 ani, că cei mai puternici predictori ai adaptării socioculturale sunt durata rezidenţei în noua cultură, statutul emigrantului (legal sau nu), şi discriminarea percepută.
Dintre factorii individuali care prezic adaptarea culturală, Nevo & Chawarski (1997) invocă inteligenţa practică, definită de Sternberg & Wagner (1993) drept capacitatea de a rezolva probleme în viaţa de fiecare zi. Savicki et al. (2004) sugerează, pe baza Intercultural Adjustment Potential Scale (Matsumoto et al., 2001), că dimensiunile cheie ar fi: capacitatea de autoreglare emoţională – controlul impulsivităţii, al anxietăţii şi al furiei în faţa unor experienţe din noua cultură, flexibilitatea - capacitatea de a genera noi răspunsuri, noi moduri de a gândi despre experienţele din noua cultură, deschiderea (openness) – căutarea unor noi experienţe, gândirea critică – capacitatea de a reflecta asupra experienţelor trăite în noua cultură pentru a le putea înţelege. Alte studii invocă toleranţa la ambiguitate, autoeficacitatea, automonitorizarea, asertivitatea, sau chiar dimensiuni temperamentale – extraversiune versus neuroticism.
Eşecul adaptării culturale se traduce prin incidenţa crescută a unor probleme de sănătate fizică sau mentală (de ex., depresie), mai ales la vârsta adultă de mijloc (va der Wurff et al., 2004).
Există un şoc cultural invers?
Reîntoarcerea în ţara de origine, în cazul celor care au petrecut o perioadă semnificativă de timp într-o altă cultură (sojourners) se asociază cu un spectru întreg de reacţii posibile. Dacă modelul propus de Gullahorn & Gullahorn (1963) postula cu necesitate prezenţa unei perioade critice la întoarcerea acasă (modelul W), datele din literatură indică faptul că unii indivizi pot să nu experienţieze nici un fel de efect negativ al reîntoarcerii, în vreme ce în cazul altora problemele pot să se menţină chiar timp de peste un an (anxietate, depresie, ostilitate, conflict de identitate culturală, dificultăţi interpersonale, probleme profesionale sau academice) şi ar necesita apelul la consiliere psihologică.
Fontaine (1996) sugerează care ar putea fi cauzele instalării unui asftel de „şoc al reîntoarcerii”. Pe de o parte, individul a acumulat noi experienţe, noi abilităţi, o nouă înţelegere a lumii, şi a dobândit chiar, în unele cazuri, o veritabilă nouă identitate. Pe de altă parte, viaţa de acasă nu a rămas pe loc, oamenii au crescut/au îmbătrânit, o serie de evenimente importante s-au petrecut şi în vieţile lor. Cei de acasă pot să nu fie interesaţi de experienţele celui care se reîntoarce, pot să îl „taxeze” pe acesta drept snob, privilegiat, „răsfăţat”, sau pot să aştepte ca el să „revină la normal” cât mai repede. Unii autori vorbesc despre aşa-numitul „sindrom al unchiului Charlie” (Cleveland, Mangone & Adams, 1960; Weaver, 1994) – reflectat de cuvintele unei persoane întoarse acasă:
„În oraşul meu natal, există mulţi oameni care nici nu îşi dau seama că pământul e rotund. Îmi amintesc, atunci când m-am întors de la Moscova, că mă întrebau cum a fost, dar înainte să spun ceva, au început să îmi povestească despre cum şi-a rupt braţul unchiul Charlie.”. Există, aşadar, o serie de expectanţe, care se dovedesc nerealiste, legate de reîntoarcerea acasă: ”Totul va fi la fel ca înainte”, „Totul va fi perfect”, „Pot să îmi reiau relaţiile de acolo de unde le-am lăsat”, „ Am aceleaşi nevoi şi scopuri ca înainte”, „Oamenii de acasă au mintea deschisă”, „Oamenii de acasă vor fi interesaţi de exprienţele mele”, „Cei de acasă vor recunoaşte şi vor aplauda dezvoltarea mea personală” (Fontaine, 1996). Revenirea psihologică în ţara de origine se încheie abia atunci când este rezolvată această „criză”, care, după cum arătam, poate avea o amplitudine variabilă de la un individ la altul.
Adauga un nou comentariu la acest articol:
Pentru a adauga un comentariu va rugam sa va logati folosind formularul de mai sus!
Cauta un articol
Cauti un articol bun despre o anumita problema? Iti punem la dispozitie un motor de cautare care te poate ajuta enorm.