Motivele structurării grupurilor - din 3 Iunie 2009
De ce se formează grupurile? Această întrebare i-a animat pe psihologii sociali de la chiar apariţia acestei discipine. Ne amintim că unul din primele răspunsuri a fost dat de McDougall (1908) prin elaborarea conceptului de instinct gregar. Vom trece în revistă în cele ce urmează câteva din răspunsurile oferite până în prezent de studiile de psihologie socială.
1. Atingerea unor scopuri complexe, realizarea unor sarcini dificile, imposibile pentru membrii grupului luaţi separat.
Urmând acestui motiv de structurare a grupurilor, apar grupurile de muncă, grupurile centrate pe rezolvarea unui set de probleme, grupurile legislative.
Unul din studiile ce susţine formarea grupurilor în vederea atingerii unui scop comun este cel realizat de Sherif (1966). A fost un experiment de teren, realizat într-o tabără de vară în care subiecţii au fost băieţi cu vârste cuprinse între 11-12 ani. Iniţial, grupurile erau independente, membrii unuia dintre acestea nu ştiau de existenţa celorlalţi. Pentru a stimula dezvoltarea grupurilor, experimentatorii le-au cerut subiecţilor din cele două grupuri să realizeze sarcini dificile, care puteau fi realizate doar de grup – să transporte obiecte grele (ex. o canoe la apă), să cureţe şi să amenajeze plaja pentru a putea fi folosită.
Foarte curând, fiecare grup şi-a ales un nume, au evoluat spre ceea ce putem numi un grup. Şi-au dezvoltat roluri, norme, paternuri de comportament specifice fiecărui grup.
Odată grupurile stabilite, experimentatorii le-au pus în contact unul cu celălalt şi le-au implicat în diverse forme de competiţie (turnee de jocuri care se finalizau prin acordarea de premii pentru învingători). Subiecţii nu numai că s-au angajat în aceste forme de competiţie, dar curând conflictul s-a extins înafara acestor competiţii (turnee organizate).Subiecţii se angajau în altercaţii, făceau incursiuni distructive unul în tabăra celuilalt. Autorii descriu comportamentul grupurilor în acest punct ca fiind similar unor bande de cartier.
Au fost făcute mai multe încercări de a reduce conflictul dintre grupuri, subiecţii fiind implicaţi în activităţi comune: excursii, urmărirea unor filme, participarea la dezbateri pe teme religioase/morale, a fost introdus un al treilea grup, prezentat ca inamic comun al celor două grupuri. Aceste strategii s-au dovedit însă a fi ineficiente, conflictele continuând să se manifeste. Autorii au descoperit însă şi strategia eficientă, prin introducerea unui scop/obiectiv comun de importanţă majoră: ei au „aranjat” o serie de urgenţe pentru ambele grupuri (ex. s-au terminat rezervele de apă), în care băieţii trebuia să muncească cot la cot pentru a rezolva aceste situaţii.
2. Atracţia interpersonală
Variabile precum similaritatea dintre membrii grupului, atractivitatea fizică, proximitatea fizică pot duce atât la constituirea grupului, cât şi la dezvoltarea lui.
Conform lui Cartwright şi Zander (1968), grupurile care se formează având la bază atracţia interpersonală dintre membrii acestora, foarte frecvent se formează spontan (ex. grupurile de prieteni, bandele de stradă, cluburile sociale).
Unul din exemplele cele mai clare referitoare la formarea grupurilor pe baza atracţiei interpersonale este studiul lui Festinger, Schachter şi Back (1950). Autorii au demonstrat că particularităţile arhitectonice ale caselor (plasarea faţă de stradă, poziţia pe laturi, poziţia faţă de cutiile poştale) au un rol determinant în stabilirea relaţiilor interpersonale. Odată ce se încheagă prietenii, grupurile emerg spontan şi se formează pornind de la persoane atrase una de cealaltă.
Unul din studiile ce confirmă această prezumţie a fost realizat cu studenţii de la MIT implicaţi într-un proiect de construire de locuinţe pentru studenţii căsătoriţi (subiecţii primeau locuinţe pe parcursul studiilor). În urma analizei felului în care aceştia legau prietenii, s-au putut trage două concluzii: cei care se învecinau legau mai frecvent prietenii (mai degrabă cei aflaţi la o uşă distanţă decât cu cei aflaţi la distanţe mai mari) şi cei care locuiau mai aproape de scări sau cei care locuiau mai aproape de cutiile poştale se asociau mai frecvent.
3. Nevoia de apartenenţă la grup (satisfacerea nevoii de apartenenţă)
Grupurile satisfac nevoile emoţionale şi sociale ale membrilor independent de sarcinile realizate, scopurile pe care grupul le are etc.. Aşa cum arată Festinger (1954), nevoia comparaţiei sociale, nevoia de a ne compara cu ceilalţi (ca abilităţi, resurse etc.) este una din sursele posibile de formare a grupurilor. Schachter (1959) consideră că grupurile se constituie pur şi simplu pentru a satisface nevoia de afiliere.
1. Atingerea unor scopuri complexe, realizarea unor sarcini dificile, imposibile pentru membrii grupului luaţi separat.
Urmând acestui motiv de structurare a grupurilor, apar grupurile de muncă, grupurile centrate pe rezolvarea unui set de probleme, grupurile legislative.
Unul din studiile ce susţine formarea grupurilor în vederea atingerii unui scop comun este cel realizat de Sherif (1966). A fost un experiment de teren, realizat într-o tabără de vară în care subiecţii au fost băieţi cu vârste cuprinse între 11-12 ani. Iniţial, grupurile erau independente, membrii unuia dintre acestea nu ştiau de existenţa celorlalţi. Pentru a stimula dezvoltarea grupurilor, experimentatorii le-au cerut subiecţilor din cele două grupuri să realizeze sarcini dificile, care puteau fi realizate doar de grup – să transporte obiecte grele (ex. o canoe la apă), să cureţe şi să amenajeze plaja pentru a putea fi folosită.
Foarte curând, fiecare grup şi-a ales un nume, au evoluat spre ceea ce putem numi un grup. Şi-au dezvoltat roluri, norme, paternuri de comportament specifice fiecărui grup.
Odată grupurile stabilite, experimentatorii le-au pus în contact unul cu celălalt şi le-au implicat în diverse forme de competiţie (turnee de jocuri care se finalizau prin acordarea de premii pentru învingători). Subiecţii nu numai că s-au angajat în aceste forme de competiţie, dar curând conflictul s-a extins înafara acestor competiţii (turnee organizate).Subiecţii se angajau în altercaţii, făceau incursiuni distructive unul în tabăra celuilalt. Autorii descriu comportamentul grupurilor în acest punct ca fiind similar unor bande de cartier.
Au fost făcute mai multe încercări de a reduce conflictul dintre grupuri, subiecţii fiind implicaţi în activităţi comune: excursii, urmărirea unor filme, participarea la dezbateri pe teme religioase/morale, a fost introdus un al treilea grup, prezentat ca inamic comun al celor două grupuri. Aceste strategii s-au dovedit însă a fi ineficiente, conflictele continuând să se manifeste. Autorii au descoperit însă şi strategia eficientă, prin introducerea unui scop/obiectiv comun de importanţă majoră: ei au „aranjat” o serie de urgenţe pentru ambele grupuri (ex. s-au terminat rezervele de apă), în care băieţii trebuia să muncească cot la cot pentru a rezolva aceste situaţii.
2. Atracţia interpersonală
Variabile precum similaritatea dintre membrii grupului, atractivitatea fizică, proximitatea fizică pot duce atât la constituirea grupului, cât şi la dezvoltarea lui.
Conform lui Cartwright şi Zander (1968), grupurile care se formează având la bază atracţia interpersonală dintre membrii acestora, foarte frecvent se formează spontan (ex. grupurile de prieteni, bandele de stradă, cluburile sociale).
Unul din exemplele cele mai clare referitoare la formarea grupurilor pe baza atracţiei interpersonale este studiul lui Festinger, Schachter şi Back (1950). Autorii au demonstrat că particularităţile arhitectonice ale caselor (plasarea faţă de stradă, poziţia pe laturi, poziţia faţă de cutiile poştale) au un rol determinant în stabilirea relaţiilor interpersonale. Odată ce se încheagă prietenii, grupurile emerg spontan şi se formează pornind de la persoane atrase una de cealaltă.
Unul din studiile ce confirmă această prezumţie a fost realizat cu studenţii de la MIT implicaţi într-un proiect de construire de locuinţe pentru studenţii căsătoriţi (subiecţii primeau locuinţe pe parcursul studiilor). În urma analizei felului în care aceştia legau prietenii, s-au putut trage două concluzii: cei care se învecinau legau mai frecvent prietenii (mai degrabă cei aflaţi la o uşă distanţă decât cu cei aflaţi la distanţe mai mari) şi cei care locuiau mai aproape de scări sau cei care locuiau mai aproape de cutiile poştale se asociau mai frecvent.
3. Nevoia de apartenenţă la grup (satisfacerea nevoii de apartenenţă)
Grupurile satisfac nevoile emoţionale şi sociale ale membrilor independent de sarcinile realizate, scopurile pe care grupul le are etc.. Aşa cum arată Festinger (1954), nevoia comparaţiei sociale, nevoia de a ne compara cu ceilalţi (ca abilităţi, resurse etc.) este una din sursele posibile de formare a grupurilor. Schachter (1959) consideră că grupurile se constituie pur şi simplu pentru a satisface nevoia de afiliere.
Adauga un nou comentariu la acest articol:
Pentru a adauga un comentariu va rugam sa va logati folosind formularul de mai sus!
Cauta un articol
Cauti un articol bun despre o anumita problema? Iti punem la dispozitie un motor de cautare care te poate ajuta enorm.